Acțiune în constatare vs. acțiune în realizare

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că acţiunea în constatare este inadmisibilă în cazul în care reclamantul are posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare, fiind însă admisibilă în cazul în care reclamantul este posesorul bunului. În speță, instanța supremă a constatat că în mod neîntemeiat instața de apel a admis excepția inadmisibilităţii acţiunii, întrucât reclamanta era posesorul bunului, soluția fiind de casare și trimitere a cauzei spre rejudecare. (Decizia nr. 4363 din 17 octombrie 2018, pronunțată de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție)

Abandon de Familie

Prin Decizia nr. 4/2017, Inalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă dispune:

”În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 378 alin. (1) lit. c) Cod penal, stabileşte că :

Infracţiunea de abandon de familie săvârşită prin neplata, cu rea-credinţă, timp de trei luni, a pensiei de întreţinere, instituită printr-o singură hotărâre judecătorească în favoarea mai multor persoane, constituie o infracţiune unică continuă”.

Prejudicii de ordin moral

In recursul in interesul legii solutionat de care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie aceasta a hotărât că prejudiciile de ordin moral reprezintă consecințe dăunătoare cu un conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale și se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, etc. În cuantificarea despăgubirilor acordate prejudiciul moral, echitatea este un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică, fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. (Decizia nr. 2 din data de 17 ianuarie 2017 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție) având ca obiect pretenții – daune morale)

Scopul recursului in casatie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că scopul recursului în casație, raportat la art. 438 C. proc. pen., este de verificare a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, de îndreptare a erorilor de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege. Practic, instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare. În speță. solicitarea inculpatului pe calea recursului în casație întemeiat pe arrt. 438 pct. 7 C. proc . pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) vizează analizarea circumstanțelor comiterii faptei, o reinterpretare a probelor administrate și, pe cale de consecință, a stabilirii formei de vinovăție, ceea ce nu este posibil. (Decizia nr. 186/RC/ din data de 3 mai 2017 pronunțată în recurs în casație de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat și dare de mită)

Acord recunoașterea vinovăției

 

În şedinţa din 20 martie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, legal constituit, a soluționat un recurs în interesul legii, fiind pronunțata următoarea soluție:

Prin Decizia nr. 5/2017, ÎCCJ a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție şi în consecinţă:

”În interpretarea şi aplicarea unitară a dispozițiilor art.485 alin. (1) lit.b) teza I din Codul de procedură penală, stabilește că:

Retragerea, de către inculpat, în fata instantei de judecată a consimțământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condițiile art.482 lit.g) din Codul de procedură penală, nu constituie temei pentru respingerea acordului de recunoaștere a vinovăției”.